Oameni, Evenimente, Povesti, Ghid

L-am văzut prima oară pe Dumnezeu în ochii mamei

525 0

Interviu cu pr. Dr. Claudiu Băzăvan, parohul bisericii „Înălțarea Domnului”, din Ploiești.

Părintele Claudiu Băzăvan e un intelectual autentic. Doctor în teologie, eseist, vorbind și scriind într-o limbă română curată și vie, el face misiune teologică în Ploiești, un oraș care, deși aflat la subsuoara Bucureștiului, provoacă mereu Capitala, cultural și economic. Acum cincisprezece ani a fondat o revistă a parohiei pe care o păstorește, intitulată Conștiința, care se încăpățânează să apară pe hârtie, într-o lume dominată, din ce în ce mai mult, de internet. A strâns în jurul său o mână de intelectuali cu harul scrisului – fizicieni, medici, filosofi… E o lume creștină care vrea și poate să îi vorbească omului de astăzi pe limba lui. Acestea sunt faptele părintelui Claudiu Băzăvan, dar sunt convins că, înșiruindu-le, nu am spus, de fapt, nimic despre el. Despre firea lui delicată, meditativă, despre sinceritatea cu care este în stare să își dezvelească sufletul, fără manierismele cu care, de prea multe ori, preoții își ascund mărgăritarul cel de preț al inimii. Părintele este un om care nu are nimic de ascuns. Doar de descoperit. Interviul meu a plecat de la prima rază de har care i-a strălucit în suflet.
„Primul Iisus a fost cel al copilăriei”
-Cine vă vede și vă ascultă cum oficiați în biserică simte imediat că sunteți un preot născut ca să-L slujească pe Dumnezeu. Care v-a fost primul pas către rugăciune? Când L-ați întâlnit pe Iisus prima oară?
-Primul Iisus a fost cel al copilărie. L-am văzut prima oară pe Dumnezeu în ochii mamei mele. În ochii ei și pe chipul ei. Cred că aceasta este prima și cea mai fidelă imagine a lui Dumnezeu, pentru că nu există făptură mai frumoasă pe lumea aceasta decât mama. Atunci când pruncul deschide ochii se minunează de strălucirea și frumusețea ochilor ei. Acela a fost momentul în care L-am văzut pe Dumnezeu pentru prima dată. A doua oară L-am aflat în ochii copiilor mei. Cred că El ne privește prin ochii lor și, dacă L-ai pierdut cumva pe drumul vieții – se mai întâmplă -, poți să îl recuperezi repede în felul acesta. După aceasta, chipul lui Dumnezeu mi s-a întregit în biserică. Tatăl meu este preot, mergeam cu el la biserică la slujbe, la altar, țineam de cădelniță, aprindeam tămâia, ieșeam cu lumânarea. Îmi amintesc că în copilărie toate erau foarte frumoase, toate lucrurile aveau sens. Lumea de atunci era mult mai așezată, mult mai echilibrată, avea un rost, totul era minunat, ca în orice copilărie unde ești ferit de primejdii, unde toți te iubesc, iar tu iubești pe toată lumea, pentru că ești neprihănit și nu poți să nu iubești. Și acum copilăria mi-a rămas un refugiu în calea dezamăgirilor și provocărilor. Este o sursă din care pot să îmi extrag energia și optimismul, o resursă de care am nevoie ca să merg mai departe. Nu am înțeles asta decât ulterior, după ce am trecut prin zbucium și ispite. Toată copilăria mea minunată s-a cuibărit în sufletul meu și a rămas acolo, chiar de-a lungul unei perioade de răzvrătire prin care am trecut la un moment dat, ca orice adolescent. Sau poate că nu sunt toți așa, însă mie mi s-a întâmplat.
-Ați avut un moment în care I-ați spus lu Dumnezeu: „Tu nu exiști!”?
-Da, dar cred că El nu m-a luat în serios, cred că a trecut cu vederea și nu și-a pierdut nădejdea în mine.
„M-a salvat Psaltirea”
-Cum v-ați regăsit credința? A fost un semn, ați avut o revelație?
-Eram la liceu; perioada cea mai frumoasă, dar și cea mai furtunoasă din viață. În acea perioadă atât de periculoasă a adolescenței nici nu voiam să aud de preoție, deși, așa cum am spus, provin dintr-o familie de preoți. Și am mers tot în jos, până când am ajuns într-o situație de naufragiat și am căutat scăparea, am căutat un răspuns. Eram într-o groapă și m-am întrebat: eu acum ce fac? Încotro o iau? Care e rostul meu în viață? Ce caut pe aici? Ce trebuie să fac? Întrebările acestea și frământarea din suflet mi-au adus în inimă o amintire puternică a copilăriei. Când eram mic, părinții mei plecau devreme, dimineața. Tata la biserică, mama la școală, unde era învățătoare, iar eu rămâneam singur și trebuia să stau treaz, pentru că la șapte și jumătate trebuia să plec la școală. În ce mă privește, ceasurile deșteptătoare nu funcționau, – dacă apucam să adorm, nu mă mai trezeam – așa că trebuia să fac ceva ca să rămân treaz. Și ce făceam? Mă rugam! „Doamne, ajută-mă să nu adorm!”. Ei bine, în zbaterea adolescentină de mai târziu, mi-am amintit de acele momente, când mă rugam să nu adorm, uneori moțăind, dar, oricum, reușeam să mă mențin treaz până la momentul în care trebuia să plec la școală. Și m-am refugiat în acea amintire și am început din nou să mă rog. În acel moment, totul s-a schimbat, toate falsele mele idei despre viață s-au zguduit și s-au prăbușit, toate s-au schimbat, eu însumi m-am schimbat. M-a salvat Psaltirea. Până astăzi o recomand celor care se spovedesc la mine, mai ales când caută un sens, un refugiu și o mână întinsă. Am început, așadar, să citesc psalmii lui David și, aprofundând textul rugăciunilor, mi-am dat seama că e vorba despre mine acolo, că acele cuvinte sunt scrise în proporție covârșitoare anume pentru mine, pentru că, în mod înspăimântător, șocant și minunat, în același timp, se potriveau de minune acelor căutări disperate prin care treceam. Și am simțit nu doar că acele cuvinte sunt scrise pentru mine, am simțit că Cineva îmi vorbește prin ele, am simțit că Cineva este acolo, că îmi primește zbaterile, lacrimile, tânguirile și dorurile, și că îmi răspunde. Așa am regăsit calea pe care, de atunci, în ciuda unor încercări și cumpene, nu am mai abandonat-o niciodată. Atunci m-am îndrăgostit de Iisus. Din acel moment, am înțeles că eu sunt al Lui pentru totdeauna, că nu am altă scăpare, că orice aș face, tot al Lui rămân. Și așa am redevenit creștin și am devenit slujitor, chiar cu acte în regulă, ca să zic așa. În 1999, imediat după absolvirea Facultății de Teologie, am fost hirotonit diacon, și după șapte ani, în 2006, odată cu târnosirea bisericii noastre, am devenit preot. De atunci, iată, sunt 14 ani, sunt preot, duhovnic alături de tatăl meu și de alți doi confrați, în biserica noastră. De ce s-au întâmplat toate? Cred că nu am niciun merit. Pur și simplu am fost „vânat” de Hristos, săgetat în inimă de El și așa am rămas până acum. Din acel moment, am avut atâtea confirmări, atâtea semne că Dumnezeu este lângă mine, că mă asistă, că îmi deschide calea, încât nu mai am de mult nicio îndoială: da, Dumnezeu este în mijlocul nostru și nu poate să fie altfel. Atunci când Îl descoperi, începi să Îl iubești, și când Îl iubești, faci echipă cu El. Începi să iubești și oamenii sau să reînveți să îi iubești, începi să prețuiești fiecare moment, fiecare răsărit, fiecare apus, fiecare detaliu al vieții. În momentul în care îl descoperi pe Dumnezeu, viața (re)devine lumină și bucurie.
-Părinte, cum arată Dumnezeu acum, în maturitatea vieții sfinției voastre?
-Mă strivește prin darurile Sale. Sunt atât de copleșit de binecuvântări, încât nu pot decât să îi dau slavă Lui, cu emoția și cu recunoștința de care sunt în stare, și apoi să încerc să le fiu de folos și altora care au trecut prin suferințe, care caută cu disperare un răspuns, o cale, un indicator. Sper să onorez această mișcare în care mă aflu și mă străduiesc să nu dezamăgesc. Nu sunt sigur că reușesc întotdeauna, dar măcar încerc. Și sunt recunoscător că în jurul meu El a îngăduit să se afle oameni minunați.
„Intelectualul creștin este un refugiu de lumină”
-Pe lângă îndatoririle preoției ați ales să editați și o revistă parohială, „Conștiința”. De ce?
-S-au împlinit 15 ani de la apariția ei. Inițial, a fost un proiect de contraofensivă față de marile provocări ale societății de atunci, și am fost aproape la fel de bucuros când a apărut primul număr al revistei ca atunci când mi s-a născut primul copil. Pentru că a fost rodul unei trude și al unei prietenii pe care am legat-o cu câțiva oameni și, în același timp, a fost nevoie de mărturisire: la vremea aceea nu exista un cotidian al Patriarhiei, revistele de spiritualitate de atunci erau destul de puține și, în general, mult prea formaliste. După ce am început, de fapt nici nu știam ce ne așteaptă, nu știam care sunt provocările de a susține o revistă, de a scrie lună de lună, de a găsi materiale, de a găsi oameni inspirați care să le scrie. Însă, slavă Domnului, am fost foarte motivați și așa am rezistat.
-Mi-ați spus că este o revistă care vrea să mărturisească. Ce înseamnă mărturisirea?
-Atunci când te îndrăgostești de Dumnezeu, de oameni, n-ai încotro, ai o nevoie de a spune lucrurilor pe nume, de a vorbi despre Dumnezeu, despre mila Lui, despre dragostea Lui, despre cât de mult îi pasă Lui de noi, despre grija Lui îndreptată asupra noastră, despre frumusețea oamenilor, despre frumusețea lumii pe care, din păcate, nu o mai vedem, sau o vedem foarte rar.
-V-ați gândit că prin paginile revistei ați putea aduce intelectuali în biserică?
-Da, așa am gândit-o de la bun început. Din punctul de vedere al pastorației, revista ne-a ajutat foarte mult, pentru că în jurul ei s-au grupat oameni de carte, intelectuali, și uite-așa, înect-încet, acești oameni, care nu aveau neapărat de-a face cu biserica, s-au apropiat – și nu doar s-au apropiat, ci au rămas pentru totdeauna în biserică. Dar nu a fost o strategie, pur și simplu așa ni s-a întâmplat, să adunăm în jurul nostru niște oameni extraordinari. Eu cred că intelectualul creștin este un om care își cultivă și mintea, și inima. De aceea el reușește să își asume toate situațiile, toate provocările, toate momentele de cumpănă, și în ele să Îl vadă pe Dumnezeu, să descopere prezența Lui și, evident, să Îl mărturisească. Intelectualul creștin este un vector, un indicator în lumea de astăzi, și cunosc nu puțini oameni care în profesiile lor sunt pentru ceilalți adevărate refugii de lumină, de sens, de echilibru, de adevăr, de credință, de frumusețe sufletească.
„Când pământul se cutremură și ne fuge de sub picioare, noi trebuie să ne agățăm de cer”
-Părinte, suntem într-o perioadă apăsătoare nu numai pentru biserică, ci și pentru societate. Pandemia cu care ne confruntăm ne-a întins nervii la maximum. Și pentru credincioși există o apăsare, cu atât mai mult cu cât o perioadă importantă de timp, chiar în perioada Postului Mare, bisericile au fost închise. Vreau să vă întreb: cum Îl aduceți pe Dumnezeu în această mare neliniște a lumii?
-Omul a încercat să construiască o lume fără Dumnezeu, numai că, peste noapte, „șandramaua de lux” ridicată fără El s-a prăbușit. Nu a fost nevoie decât de o zgaibă de virus, care să năruiască o construcție susținută, mai degrabă, de orgolii și interese strict omenești. Și, uite așa, creștini și necreștini, ne-am trezit într-o lume pe care nu o mai recunoaștem, ne-am trezit între ruine. Am senzația că asistăm la un nou început și că, deocamdată, abia ne zărim printre dărâmături. Care este mesajul pe care îl putem transmite noi, preoții? „Când pământul se cutremură și ne fuge de sub picioare, noi trebuie să ne agățăm de cer” – este o afirmație care îi aparține scriitorului Evgheni Vodolazkin, în romanul Brisbane, pe care îl recomand cu căldură cititorilor. Desigur, important este ca, în astfel de momente, să ai și antrenamentul care să îți permită să te prinzi de cer, atunci când totul se zguduie sub picioarele tale. Or, atâta timp cât suntem creștini, prin rugăciunile, posturile, spovedaniile și împărtășaniile de care am avut parte, ne-am antrenat pentru acest moment. Toate rânduielile pe care noi le avem în biserică sunt adevărate revelații pentru cei care au mintea ascuțită și inima fierbinte să le descopere, să le vadă: și icoanele superbe, și cântările emoționante, darămite scrierile sfinților părinți. Toate acestea descoperă Marea Prezență, prezența lui Hristos, care este în mijlocul nostru, așa cum El ne-a făgăduit cu ultimile Lui cuvinte, rostite înainte de a se înălța la cer: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei XXVIII, 20). Da, El este în mijlocul nostru! Îl simțim împreună, ne cutremurăm și mai ales ne bucurăm de Domnul în miezul acestui moment de cumpănă, care este o provocare fără precedent pentru generația noastră, dar și o lecție meritată, din care vom ieși mai puternici și luminați.
Sursa: -interviu cu pr. Dr. Claudiu Băzăvan, parohul bisericii „Înălțarea Domnului”, din Ploiești (Formula AS, nr. 1436, 24 sept-1 oct. 2020-Cristian Curte)

Leave A Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.